Suveranitatea națională, ca expresie a dreptului unui stat de a-și exercita în mod autonom și deplin autoritatea în limitele teritoriului național, constituie un principiu fundamental al ordinii juridice internaționale.
Caracteristica definitorie a suveranității este aceea că se manifestă ca o „autoritate supremă” – „suprema potestas” –, situată mai presus de toate celelalte, fără a putea fi supusă, sub nici o formă, unei altei puteri, deci, nici celei a Uniunii Europene.
Ca autoritate supremă, suveranitatea este „absolută”; ea există sau nu există și nu poate fi limitată, divizată, împărtășită sau transferată și nimeni în România nu a primit și nu nici poate primi un mandat din partea poporului român de a negocia un acord internațional, care ar presupune, în vreun fel, o afectare a suveranității.
Suveranitatea reprezintă un atribut inerent, inalienabil și indivizibil al statului, care constă în supremația puterii de stat în interiorul hotarelor sale și în independența ei în relațiile cu alte state, nimeni în afara poporului nu poate interpreta sau decide altfel. În concluzie, suveranitatea este inseparabilă de natura/esența statului (atribut inerent), nu poate fi înstrăinată (atribut inalienabil) și nici împărțită (atribut indivizibil), cu atât mai puțin „relativizată” (fără semnificație juridică). Lipsit de atributul său inerent, inalienabil și indivizibil – suveranitatea –, statul nu ar mai îndeplini condiția sa fundamentală de existență!
Izvorul legitimității de a exercita autoritatea supremă în stat rezidă în Constituția acestuia. Constituția, ca lege fundamentală a statului, reprezintă actul suprem de exprimare a voinței naționale și de organizare a puterilor în stat. Constituția este „legea supremă a pământului”, o reflectare a voinței poporului, exprimată în mod nemijlocit, prin referendum.
Interpretarea, protecția și punerea în aplicare a Constituțieise realizează prin Curtea Constituțională, unica autoritate de jurisdicție constituțională din România, independentă față de orice altă autoritate publică, „garantul supremației Constituției”. În acest context, orice decizie a Curții Constituționale, în aria ei de competență, este general obligatorie, pe întreg teritoriul național.
Negarea supremației Constituției României ar echivala cu subminarea identității naționale și a statului român în sine. Constituția, ca lege fundamentală, nu poate fi supusă altor norme juridice, nici măcar celor ale Uniunii Europene.
Art. 152, alin. (1) din Constituția României („Dispozițiile prezentei Constituții privind caracterul național … nu pot forma obiectul revizuirii”) interzice revizuirea dispozițiilor privind caracterul național al statului român, ceea ce înseamnă că renunțarea la supremația Constituției ar necesita o nouă adunare constituantă, cu implicații majore asupra suveranității naționale.
Tratatele constitutive ale UE, deși fac parte din dreptul intern, sunt subordonate Constituției. Art. 11, alin. (2) din Constituția României precizează că aceste tratate, odată ratificate, fac parte din dreptul intern, dar nu le acordă o poziție de superioritate față de Constituție. Mai mult, art. 148 din Constituție stabilește că, prin aderarea la Uniunea Europeană, România transferă anumite competențe, nu suveranitatea în sine. Suveranitatea națională rămâne în patrimoniul poporului român, așa cum prevede Art. 2 din Constituție. După cum este statuat în Constituția României, tratatele internaționale, inclusiv cele constitutive ale UE, trebuie să fie compatibile cu ordinea de drept internă și cu principiile fundamentale ale Constituției. Astfel, orice interpretare a dreptului european care ar contraveni Constituției României este inadmisibilă.
Art. 148 din Constituția României, care acordă prioritate normelor europene față de legile interne, nu afectează supremația Constituției. Această prioritate se exercită în cadrul ordinii juridice stabilite de Constituția României, deci în subordinea acesteia. Constituția este un întreg – toate articolele Constituției trebuie interpretate în corelație, iar supremația acesteia este un principiu fundamental. Cu alte cuvinte, dreptul european trebuie să fie compatibil cu Constituția României. În plus, trebuie subliniat că, prin semnarea Tratatului de la Lisabona, supus ratificării Parlamentului României, Uniunea Europeană a acceptat supremația Constituției României.
Interesele Uniunii Europene trebuie să fie în concordanță cu interesele statelor membre și să respecte principiile constituționale ale fiecăruia. Interpretarea deciziilor CJUE trebuie să se facă în lumina Constituției naționale, iar instanțele naționale de control al constituționalității au rolul de a asigura această compatibilitate.
Potrivit Art. 147, alin. (4) din Constituția României, „Deciziile Curții Constituționale … sunt general obligatorii”, ceea ce consolidează dispozițiile Art. 1, alin. (5) din Constituție, care statuează că „În România, respectarea Constituției, a supremației sale şi a legilor este obligatorie”.
Curtea Constituțională (CCR) este garantul acestei supremații și are competența de a verifica dacă un tratat este constituțional și dacă o lege de ratificare a unui tratat este constituțională. CCR poate fi sesizată de parlamentari, de Avocatul Poporului sau de orice persoană interesată. Un tratat declarat neconstituțional nu poate fi ratificat. Chiar și după ratificare, dacă se descoperă elemente de neconstituționalitate, CCR poate interveni. În acest caz, tratatul sau părți din acesta pot fi declarate neaplicabile în România.
Deși Art. 148 din Constituția României acordă prioritate normelor UE față de legile interne, această prioritate nu este absolută. Ea se exercită în cadrul stabilit de Constituție și este supusă anumitor condiții.
Condiții pentru aplicarea priorității dreptului UE:
- Competență judiciară (pronunțarea în limitele competenței procesuale);
- Conflict clar: trebuie să existe o contradicție clară între o normă de drept național și una de drept UE;
- Norme precise: atât norma națională, cât și cea europeană trebuie să fie clare și precise pentru a putea fi comparate.
Limite ale priorității dreptului UE:
- Supremația Constituției: Constituția rămâne actul normativ suprem; niciun tratat UE nu poate contraveni Constituției;
- Competența limitată a judecătorilor: judecătorii nu se pot substitui legiuitorului și nu pot decide asupra oportunității politicilor legislative;
- Interpretarea corectă a dreptului UE: CJUE nu are competența de a crea norme noi de drept, ci doar de a le interpreta pe cele existente.
Chiar dacă Uniunea Europeană acționează ca o federație de state-națiune, caracteristica sa definitorie rămâne supremația Constituțiilor naționale. Aceasta înseamnă că nicio normă de drept europeană, oricât de importantă ar fi, nu poate contraveni unei dispoziții constituționale. Statele membre au ratificat tratatele UE în conformitate cu propriile Constituții, delegând anumite competențe către instituțiile europene. Însă această delegare are limite, fiind condiționată de respectarea identității naționale a fiecărui stat membru.
Însă, în ultimii ani, au apărut îndoieli cu privire la modul în care se articulează suveranitatea națională în contextul apartenenței României la Uniunea Europeană. Deciziile Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) au generat o criză în materie, nerecunoscând practic autoritatea absolută a Curții Constituționale, implicit a Constituției României.
CJUE are competența de a răspunde la întrebări preliminare adresate de instanțele naționale privind interpretarea dreptului UE. Acest mecanism, menit să asigura o interpretare uniformă a dreptului european, a fost uneori utilizat pentru a extinde competențele CJUE dincolo de limitele stabilite prin tratate. Limitele competențelor CJUE în cadrul hotărârilor preliminare:
- CJUE interpretează dreptul UE existent, nu îl creează.
- Respectarea competențelor naționale: CJUE nu poate interveni în organizarea internă a statelor membre, cum ar fi structura sistemului judiciar.
- Supremația Constituțiilor naționale: deciziile CJUE trebuie să fie compatibile cu Constituțiile naționale ale statelor membre.
Depășindu-și atribuțiile, CJUE a depășit în unele cazuri rolul de interpret al dreptului UE și a impus o interpretare care afectează direct organizarea internă a statelor membre, ignorând astfel supremația Constituțiilor naționale. Consecințele sunt: subminarea suveranității naționale (extinderea competențelor CJUE poate duce la o diminuare a suveranității statelor membre) și incertitudine juridică (o interpretare excesiv extinsă a dreptului UE poate crea incertitudine juridică și poate îngreuna aplicarea uniformă a dreptului în cadrul Uniunii Europene).
În cazul României, prin devalorizarea deciziilor Curții Constituționale, care, în interpretarea menționată, nu ar mai fi obligatorii pentru judecătorii români, este subminată autoritatea Constituției. Pe cale de consecință, este subminată însăși suveranitatea națională, a cărei existență condiționează ființarea României ca stat, pe teritoriul național, acesta retrogradând mai degrabă la rolul de unitate administrativă a unei alte entități suverane, suprastatale.
CJUE a dezvoltat o jurisprudență care tinde să atribuie dreptului UE o supremație nejustificată, punând în pericol echilibrul dintre integrarea europeană și suveranitatea națională. Prin interpretări extinse ale tratatelor, CJUE și-a extins competențele și a limitat rolul instanțelor constituționale naționale.
Consecințele acestor acțiuni sunt:
- eroziunea autonomiei decizionale a statelor membre;
- subordonarea ordinii juridice interne a statelor membre față de cea comunitară;
- subminarea democrației – extinderea excesivă a competențelor CJUE duce la o diminuare a controlului democratic asupra procesului decizional la nivelul statelor membre UE;
- incertitudinea juridică – conflictele între jurisprudența CJUE și Constituțiile naționale creează o incertitudine juridică atât la nivel național, cât și la nivel european;
- tensiuni instituționale – confruntările între CJUE și instanțele naționale afectează stabilitatea instituțională a UE.
Această situație contravine principiului fundamental al suveranității, consacrat atât în dreptul internațional public, cât și în dreptul constituțional intern al statelor membre UE.
Eroziunea autonomiei decizionale are efecte directe asupra capacității statelor de a decide suveran și independent în privința unor aspecte fundamentale, precum politica socială, economică sau juridică.
Erodarea suveranității înseamnă degradarea libertății și a democrației. Pentru că puterea de decizie nu mai aparține unui popor, ci unor funcționari nealeși de nimeni, care activează în Luxembourg, Strasbourg sau Bruxelles.
Având în vedere lipsa unor mecanisme eficiente de contestare a deciziilor Curții de Justiție a Uniunii Europene, în special a celor preliminare, interpretarea dată de CJUE tratatelor constitutive și de aderare devine, de facto, singura valabilă. În această situație, instanțele constituționale naționale, precum Curtea Constituțională a României, ar putea fi solicitate să evalueze conformitatea cu Constituția a legilor prin care aceste tratate au fost ratificate. O astfel de evaluare ar putea conduce la concluzia că legile respective sunt neconstituționale, întrucât interpretarea ulterioară dată de CJUE a depășit înțelegerea inițială a statelor membre la momentul ratificării și a încălcat statul de drept. Consecințele unei astfel de constatări ar fi profund destabilizante atât la nivel juridic, cât și politic.
Din perspectiva juridică, o astfel de situație ar genera un haos normativ, punând sub semnul întrebării validitatea întregului edificiu juridic construit în jurul tratatelor Uniunii Europene. La nivel politic, ar putea fi necesară redeschiderea negocierilor privind tratatele, cu implicații majore pentru viitorul Uniunii Europene. O eventuală declarare de neconstituționalitate a legilor de ratificare ar putea avea consecințe grave, subminând temeiul juridic al integrării europene și punând în pericol unitatea Uniunii. Pe termen lung, o astfel de situație ar putea conduce la o criză politică majoră – în cel mai rău caz, ar putea fi pusă în discuție însăși existența Uniunii.
Dacă nu se găsește o soluție pentru a reconcilia supremația Constituțiilor naționale cu principiul supremației dreptului UE, riscul de dezintegrare a Uniunii Europene crește.
Dată fiind situația extrem de gravă provocată de depășirea atribuțiilor Curții de Justiție a Uniunii Europene și având în vedere că dreptul european și cel național au fost încălcate chiar de instanța care garantează că instituțiile UE se supun dreptului european, oportunitatea instituirii unei instanțe supreme europene – compusă din reprezentanți ai curților constituționale naționale și care să aibă atribuții de control constituțional – trebuie analizată în cadrul unor tratative inter-guvernamentale și în cadrul Parlamentului European. O astfel de instanță ar trebui să verifice conformitatea deciziilor CJUE cu Constituțiile statelor membre și ar avea un rol important în prevenirea abuzurilor împotriva suveranității statelor membre.
CMF: 11240014